Peștera Zeicului

Peștera Zeicului se află în Parcul Național Retezat, din bazinul Jiului de Vest, la o altitudine de 1.260 de metri și este o zonă protejată datorită varietății de formațiuni stalagmitice și a bogatului material paleontologic existent aici. A fost declarată rezervație naturală speologică de categoria a III-a.

Aici se află una dintre cele mai mari stalactite din țară, cu o înălțime de peste 12 metri. Tot aici au fost descoperite și fosile de urs de cavernă. Peștera se întinde pe o suprafață de aproximativ un hectar, având hornuri și puțuri.

Este important să știți că, în această peșteră, accesul vizitatorilor este interzis.

Localizare și acces

Peştera Zeicului se află la confluenţa Scocului Mare cu Valea Scorotei. Aici este și ultimul loc unde se mai poate face aprovizionarea cu apă de băut şi rezerve pentru lămpile cu carbid. De la confluenţă se trece pe o potecă lată, pe firul Văii Scorotei, care se strecoară printre versanţii abrupţi și împăduriţi. După aproximativ 15 minute de mers, pe o distanță de circa 500 de metri, se parcurge un scurt pasaj de canioane. Urmează apoi o lărgire în versantul stâng, mai precis un cot spre stânga în care porneşte o potecă puțin vizibilă în prima parte, dar care după 20 – 30 de metri devine foarte clară. Trebuie străbătute câteva serpentine, pe o distanță de aproape 80 de metri, iar mai apoi poteca porneşte pe curba de nivel, spre Nord, traversând pe deasupra unor prispe de calcar. Abia din acest loc, intrarea în peșteră poate fi observată. Întreg acest traseu durează aproximativ 40 de minute.

Descrierea peșterei

Peştera Zeicului s-a format prin conexiunea unui gol vertical, în genul avenelor, care sunt frecvente în această zonă, cu o peşteră de versant, într-o primă fază au existat independent, o galerie sub-orizontală corespunzătoare sălii de la intrare şi două cavităţi cu dezvoltare verticală – un horn şi un puţ – spre capătul acesteia. Prin prăbuşire s-a născut apoi sală superioară şi s-a deschis accesul spre sala inferioară. Intrarea peșterii este destul de mare și se continuă mai apoi cu un povârniș care poate fi parcurs fără probleme, povârniș care dă într-o sală de dimensiuni impresionante. Intrarea în peșteră este destul de mare și se continuă cu un povârniș relativ ușor de parcurs. În sala-vestibul, de dimensiuni impresionante au fost găsite urme de locuire umană de dată recentă, atribuite haiducului Zeicu. Urmează un horn de cu o înălțime de 12 metri, care îi solicită destul de mult pe cei ce vor să vadă continuarea peșterii, în special datorită montmilchului (ca o substanță albă, care, în funcție de conținutul de apă, este lichidă sau păstoasă, cu consistența brânzei moi ) de pe perete. După ce treci de acest horn se ajunge într-o sală cu procese de incaziune, adică de prăbușire a tavanului, dar și cu multe concrețiuni. Aici se găsesc și urme, oase de Ursus Spelaeus (de aici a fost recoltat un exemplar uriaş de craniu Ursus Spelaeus), peștera fiind de importanță paleontologică deosebită din acest punct de vedere. De aici, se ajunge pe marginea unui puț care are o adâncime de 48 de metri în timpul coborârii se poate admira o frumoasă stalactită de peste 12 de metri înălțime, cotată ca una din cele mai mari din țară. Morfologia galeriilor arată că, de fapt, au fost două cavități unite ulterior: una descendentă, cu drenaj spre intrare și una descendentă și drenată spre baza puțului, colmatată ulterior.

Legenda haiducului Zeicu

Peştera Zeicului era cunoscută în prima ei porţiune, de localnici, ca loc de adăpost pentru turme. Se spune că ea a fost folosită și ca ascunzătoare pentru haiducii lui Zeicu, de unde şi numele peşterii, fapt întărit prin descoperirea în peştera de către brigadierul silvic din Câmpu lui Neag a unor flinte ruginite. Legenda locului aminteşte de haiducul Zeicu din Zeicani şi ceata lui de haiduci, ce se ascundea în aceşti munţi după ce jefuiau grofii din Ţara Haţegului şi erau fugăriţi de poteră, iar împreună se ascundeau în această peşteră. Se spune că unul dintre motivele care l-au determintat în tinereţe pe Zeicu să devină haiduc, este faptul că era recunoscut drept un bărbat dintr-o bucată, muncitor şi drept, care nu „pleca capul în faţa nimănui”. Autorităţile acelor timpuri ar fi trimis un grup de 10 soldaţi care l-au bătut crunt până când Zeicu, într-un acces de disperare, s-a ridicat şi s-a repezit asupra torţionarilor săi pe care i-a învins fără drept de apel, îi umileşte în faţa întregului sat, le ia armele şi încălţămintea după care îi fugăreşte. După o asemenea faptă Zeicu este obligat să-şi abandoneze familia şi să fugă în munţi, se refugiază în munţii Retezat unde împreună cu mai mulţi ţărăni chinuiţi de autorităţile din Ţara Haţegului şi din Valea Jiului, organizează o bandă de haiduci. Este iubit de locuitorii celor două zone datorită faptului că era drept, îi ajuta şi împărţea prada cu ei.

În sala de la intrare există şi în prezent jgeabul cioplit în trunchiul unui brad, acum complet putrezit, în care haiducii adunau picurii de apă ce se prelingeau din tavan, pentru a-şi adăpa caii. Se povesteşte prin partea locului că parte din aurul furat şi adunat ar fi ascuns în peşteră adânc în vatră, dovadă fiind câteva gropi săpate de indivizi care cred în legenda aurului.

Sursa foto: Costantin Cretescu